Într-o carte celebră, scriitorul Alaa al Aswami vorbea despre stupiditatea mândriei de a fi egiptean.

Nu este normal să fii mândru de un dat genetic. Aşa cum, este absurd să fii fălos că ai ochi albaştri sau pielea arămie.

Nici noi românii nu am scăpat de măreţia aceasta găunoasă, lipsită de orice temei argumentativ.

În interbelic făcea furori pe la petreceri, un cântec al cărui refren spunea: ”Că şi Dumnezeu e-un bun român!”, de parcă divinitatea ar putea fi cantonată în zona unei singure etnii revendicative.

Desigur, atunci exista măcar scuza unei dorinţe de afirmare naţională, sinceră şi curată.

Patriotismul era – sau cel puţin părea – o virtute, necolmatată de vreun comandament politic. După un mileniu de asuprire, poate că românii aveau nevoie de această solară afirmare, a unei identităţi cel mult tolerate, de-a lungul istoriei.

S-au scris de-a lungul vremii, sute de tomuri pe tema aceasta, sentimentul naţional a fost zgândărit până la inflamare, în era extremelor de dreapta sau de stânga

Exaltările patriotarde au tulburat ani mulţi viaţa politică şi imediat după 1989. Pe acea vreme, patriotismul se vindea încă destul de bine pe taraba politicianismului gregar.

Pericolul ungar era cea mai dragă marotă a demagogilor care se nutreau din spaimele cotropirii maghiare.

De abia după ce a fost evident că fantoma maghiarismului agrest nu putea activa vreun mecanism real de ameninţare, partidele etnic- revanşarde au căzut în desuetudine dar asta nu înseamnă deloc, că sub cenuşa resemnării bătăliei etnice, nu ar putea fi reaprinsă vreo flacără, la prima ocazie!

Recent încheiata campanie pentru alegerile prezidenţiale a demonstrat cât de inoperant este conceptul de afirmare identitară, în plan politic!

”Mândri că suntem români!”, sloganul lui Victor Ponta, nu a avut niciun fel de efect în rândul bravilor săi conaţionali. Bannerul cu motive folclorice nu a avut darul să aprindă în sufletele românilor vreun fior patriotic.

Aparent, ”nemţălăul” ăla de Iohannis, un ins la drept vorbind, submediocru, fără vreun har oratoric sau carismatic, era sortit neantului politic, însă în ciuda susţinerii făţişe a bisericii ”naţionale” pentru Victor Ponta, neamţul a câştigat alegerile prezidenţiale, la modul magistral.

Atunci ar fi trebuit să avem un moment de cotitură, nu doar în ceea ce priveşte abordarea politicianistă a identităţii noastre, ci şi în planul resetării unui anume mod de a face politică.
Un lucru a fost atunci clar: sentimentul naţional şi credinţa strămoşească nu sunt automat vectori de succes politic. Că oamenii nu mai pot fi păcăliţi cu fraze sterile şi motive folcorice stilizate. Că dincolo de afirmaţii sunt necesare argumentele, iar dacă nu există nici argumente, atunci măcar să le oferi oamenilor o altfel de abordare a ideii de escaladare politică.

Cea mai şifonată din toată această afacere a ieşit biserica ortodoxă, care l-a susţinut făţiş pe Victor Ponta şi nu doar pentru asta, ci pur şi simplu pentru că nu cred că este moral ca biserica să se amestece atât de grosolan în lumeştile păcate ale politichiei.

Se pare însă, că dacă politicienii nu au învăţat nimic din campania electorală care a trecut, capii bisericii, nici atât!

Nu am observat nici cea mai măruntă schimbare a atitudinii bisericii faţă de societate.

Etanşeizarea aceasta nu va face altceva decât să distrugă din ce în ce mai firava încredere a populaţiei în biserică.

Să nu uităm că generaţiile crescute şi educate în comunism nu au – în general – decât o spoială de credinţă, că nu au avut parte de ore de religie, ci din contră, de educaţie ateistă, aşa că orice dezamăgire în plan mistic poate să devină extrem de periculoasă pentru stabilitatea ideii de credinţă srtrămoşească.

Mulţi merg la biserică în virtutea inerţiei, dar în momentul în care, în drumul spre sfântul lăcaş strămoşesc vor da de un un altfel de propovăduitor care le va vorbi ca de la om la om, va lua în seamă grijile şi necazurile lor, acesta îi va putea duce pe un alt drum.

Nu spun că acest lucru este un pericol. Doar fac aici, astăzi, 3 aprilie 2015, în Marele Post al Paştelui, o simplă constatare…

 

Felician POP