Mărturisesc că nu îl cunosc prea bine pe Butka Gergo, în schimb, ca dealtfel aproape toți sătmărenii, am putut vedea de ce este capabil acest om inventiv și jovial.

Într-un Sătmar încremenit în proiectele neantului, ori a uzurii administrative predictibile, evenimentele organizate de Butka aduc un suflu inedit în peisajul rutinier și monoton.

Festivalul muzicii de stradă, care a pornit atât de greu și șovăielnic în urmă cu câțiva ani, a ajuns deja să reprezinte un reper al unui alt tip de abordare culturală, în care dinamismul muzicii năvălește pe străzile orașului pentru a aduce un plus de lumină și vioiciune în viața sătmărenilor.

Butka Gergo are cu adevărat o minte scormonitoare, jucăușă, pusă mereu pe șotii care pot da aromă ipostazierilor existențiale cele mai colorate dar care – desigur! – nu se potrivește deloc cu ursuzenia apteră a unor funcționari culturali, care o viață întreagă au tot frecat menta  – ”în domeniu”, vorba aia! – și nu au reușit nici măcar să-i simtă mirosul!

Atunci când a pornit acest concept, Butka era mânat de dorința de a aduce și în Sătmar ceva din spiritul liber al artei, neîncorsetate în vreo formulă plicticoasă și snoabă. El a înțeles foarte repede că pragmatismul împletit cu o fantezie creatoare, nu poate avea decât consecințe dintre cel mai spectaculoase.

Privit la început cu scepticism și îndoială, ori chiar persiflat uneori, acest festival a ajuns acum să aibă valoare de reper identitar pentru sătmăreni.

Să aduci la Satu Mare un pian călător, ori o scenă care plutește pe Someș, nu este doar un act temerar pentru un oraș care este un bizar melanj de mică burghezie scăpătată și lumpen proletariat care încă nu s-a rupt definitiv de rosturile sale rurale, ci și o lecție. Da, o lecție despre cum ar trebui organizate manifestările culturale în secolul XXI.

Cum ar trebui valorizată cultura, derobată de clișeele sale înrobitoare, care au transformat bucuria de a trăi, într-un ritual cvasi-funerar unde niște inși acri perorează la nesfârșit despre ingredientele tot mai greu digerabile ale unei ”culturi” de cea mai pură extracție totalitară.

”La dracu, cu toate acestea!” pare a spune Butka, în vreme ce pe străzile – altminteri triste – ale Sătmarului, tocmai a izbucnit viața, în formele ei cele mai ademenitoare.

Numai cei care organizează astfel de manifestări știu câtă forță, determinare și sacrificiu implică un astfel de eveniment. Dar Butka pare să nu țină seama de toate acestea și poate chiar atunci când în mintea lui înflorea ideea acestui festival, el a calculat foarte exact și riscurile la care se expune.

Nu pot încă să-mi dau seama dacă în următorii ani, Butka va face o carieră politică sau administrativă semnificativă. Este greu de crezut că un om cu atâta dăruire și creativitate ar putea fi acceptat de un sistem dizgrațios și imun la orice formă de cultură reală, să fie apreciat sau chiar recompensat.

Dar dacă totuși, într-o bună zi, omul acesta ar ajunge la ”butoane” eu sunt sigur că viața oamenilor din acest oraș și nu numai, brusc ar deveni mai senină și ar căpăta acea dimensiune colosală a trăirii plenare, al acelui ”joie de vivre” pe care sătmărenii l-au avut cândva, în urmă poate cu un secol.

Și pentru triumful vieții, celei adevărate, libere și fericite, Butka a avut ideea să facă un dar insolit concitadinilor săi.

Și cred că nu este satisfacție mai mare pentru un om care iubește și creează, decât aceea de a vedea că prin magia pe care o  stârnește oamenii din jurul său devin mai luminoși și încep să-și pipăie cu prudență omoplații, ca să vadă dacă nu cumva le-au crescut aripi.

Atâta mai vreau să spun, că eu mizez pe Butka, ca și pe un pariu dinainte câștigat. Cred că în lume a venit rândul acestui soi de oameni…

                             Felician POP