Dacă nu am fi trecut de vârsta entuziasmelor binișor asumate, am spune că în Satu Mare pornește la un (nou?) drum o revistă literară  cu multe speranțe și pofta de a da un oarecare sens unui demers ce poate părea, cel puțin la prima vedere, aproape inutil, într-o lume depărtată de lectură, de arta scrisului.

O nouă revistuță pe vechile dureri, cum ar putea exclama poetul, în această primăvară aproximativă.

Când apare o revistă extrem (de) provincială, unii (poate) se întreabă: oare ce orgolii nebadijonate trebuie vindecate prin ditirambi provizorii?

Nu-i vorbă, ”Cronograf”, aparținând cenaclului sătmărean cu același nume, este o revistă cuminte, așa cum se cade să fie orice revistă ultraprovincială care scoate capul în lume.

Stă sfioasă la o parte și nu se bagă deloc în  bătăliile oarbe ce se dau pe la Uniune, și asta nu pentru că nu ar putea avea, mă rog, o poziție, ci pentru purul și simplul motiv că bătăliile acestea nu sunt niște lupte de idei, ci mai degrabă niște încăierări de dulăi, mult prea mari pentru un ciolan atât de mic.

Ei, da, va încerca și ea probabil, marea (literatură) cu degetul, ăla cu care tastăm cel mai mult, adică, arătătorul.

Desigur, sunt încă multe de spus, se știe bine că lucruri esențiale s-au pierdut în ultimele decenii – și nu numai la noi în Sătmar – sub faldurile grele și triste ale unui festivism literar găunos, cvasi – funerar și contraproductiv.

Știm, știm, orice revistă din provincie, iar Satu Mare chiar că este la marginea unei țări de margine, are, inevitabil, un damf stătut de bizare orgolii locale, atât de înghesuite într-o urbe măruntă, că nici nu au loc să fermenteze.

Vedeți, toate acestea se știu, și totuși, niște oameni au mai strunit Rosinanta aceasta cu copite albastre și au pornit încă o dată la un fabulos drum.

Ferice de ei, că nu sunt în nicio gașcă și nu au primit  vreun premiu ca să fie siliți să-l întoarcă acum, într-un soi de lucrativ balet encomiastic!

Dacă gloria este o făcătură, confecționată cu instrumente tiptile, prin publicări complementare și succesive, ei, iată, un model pe care sătmărenii de la revista aceasta, proaspătă ca o pâine scoasă din cuptor, nu vor să și-l însușească.

Ce rost ar avea oare o revistă modestă, dacă ea s-ar înscrie în același carusel care a transformat literatura română contemporană într-un steril și redundant recurs la metodă?

Noi, ardelenii suntem mai molcomi și avem vorba mai aerisită. Dar poate că a venit timpul ca și de aici să-și ia zborul, într-o bună zi, măcar o idee, altfel.

Acum să știți că noi la Sătmar trebuie să ne luăm o revanșă istorică față de maghiari: de patru secole, istoria literaturii maghiare este organic legată de meleagurile sătmărene.

Nimic important în evoluția literaturii vecinilor noștri de la apus, nu s-a consumat înafara Sătmarului, de aproape o jumătate de mileniu încoace.

Cum ar veni, noi suntem un fel de Botoșani al ungurilor, dacă ne înțelegeți…

Așadar, este rândul nostru, ca în următoarele patru secole cel puțin,

să recuperăm ceva din gloria maghiarilor și să trimitem în lume, măcar câteva (altfel de) bruioane din spiritul misterios al acestui tărâm.

Cronograful va înregistra desigur, toate avânturile și întârzierile noastre.

 

Felician POP