Iată, se împlinesc mâine, 13 decembrie, 31 de ani de la trecerea în lumea necuvintelor a celui mai important poet român al veacului trecut, Nichita Stănescu.

Despre biografia şi opera sa au scris mulţi şi multe, fiecare după pricepere şi inspiraţie.

Ca de obicei, atitudinea faţă de Nichita s-a întins de la adulaţia mimetică a sfertodocţilor şi până la respingerea brutală a celor care chiar nu înţeleg nimic din poezia română.

Unii, mai firoscoşi, se leagă de tot soiul de texte ocazionale, gonflând lipsa lor de valoare, de parcă acestea ar putea fi definitorii pentru un poet atât de mare.

Sunt lucruri care nu cred că ar mai trebui puse într-un dosar dilematic axiologic.

Nichita Stănescu este un poet uriaş, dincolo de toate tribulaţiile cârtiţelor şi bufniţelor literaturii române, care vor să facă pe interesanţii, bălăcărindu-l pe un creator, pe care nimicnicia lor, cu nimic nu ar putea s-o maculeze.

Personal, cred că întâlnirea cu Nichita Stănescu, cea fizică, în carne şi sînge, a fost una din experienţele solare ale vieţii mele.

Omul acela nu era doar un poet, atent să-şi promoveze imaginea şi opera, era însăşi întruchiparea ideii de metaforă, de evadare dincolo de aparenţele din grohotişul limbii.

Ce a meşterit Nichita pentru limba noastră, poate fi egalat doar de geniul eminescian care a dat strălucrie şi forţă interioară cuvintelor în rostire românească.

Nichita a mers mai departe şi din miezul cuvântului a stors esenţa unui altfel de înţeles ”mult mai înalt şi mult mai profund”.

Nu sunt de acord nici cu detractorii lui Eminescu, văzut ca un schelet care incomodează hainele de carnaval ieftin, din dulapul unor postmodernişti de ocazie.

A dura ceva în limba ta, a scăpăra noi sensuri şi imagini, iată dimensiunile pe care doar un geniu poate să le dea operei sale.

Viaţa de zi cu zi a lui Nichita, povestită cu largheţe şi cu mici improvizaţii fumnambuleşti, a fost cea a omului ajuns în coliziune cu o forţă taumaturgică, pe care fiinţa sa biologică nu putea, nu avea cum, s-o suporte.

Nichita nu a fost, cum spuneam, un om oarecare, un poet de la ora 16 până la ora 20. El a reprezentat un fenomen uluitor, un deschizător de drumuri prin idee, aşa cum trebuia să devină Nicolae Labiş, dacă nu ar fi fost ucis de al ”tramvaielor vaier”.

La 50 de ani, Nichita pleca. Medicii care îl consultau se minunau, cum de mai este în viaţă, din moment ce ficatul său, a fost ciugulit prometeic de ”lumea alcoolurilor tari”, cum atât de plastic se exprima colegul său de generaţie, Nicolae Labiş.

Nichita Stănescu a mărturisit că atâta vreme cât a trăit Labiş, el pur şi simplu nu putea să creeze mai nimic.

Dacă Labiş murea în acel decembrie geros al anului 1956, Nichita Stănescu avea să debuteze, un an mai târziu, în 1957.

Era, la modul simbolic, o predare de ştafetă, o altfel de călărire în zorii cuvintelor.

Nichita a scris enorm. Mii de pagini sunt şi azi răzleţite te miri pe unde. Poetul nu a regretat niciodată aceste texte împrăştiate. Oricum, în el clocotea un şuvoi fierbinte fără sfârşit, care transforma cuvintele în imagini răscolitoare.

A transforma o umbră în inversul unei idei luminoase, iată cheia metaforică a unui univers liric clădit pe forţa de progres lexical a negaţiei.

Am nimerit la cimitirul Bellu, la cîteva zile după înmormântarea sa, faţă în faţă cu mormântul lui Eminescu.

Avea un mormânt simplu pe atunci, acoperit doar cu pământ, străjuit de o troiţă maramureşană.

Am întâlnit acolo două femei cu lumânări în mână, parcă le-aş fi cunoscut de undeva, am văzut apoi în Albumul memorial ”Nichita Stănescu” în câteva fotografii, că defapt, erau mama lui, Tatiana Stănescu şi sora lui, Mariana.

Nu am schimbat niciun cuvânt cu ele, desigur, femeile ştiau prea bine pe cine au îngropat acolo, iar eu ştiam prea bine că locul acela este doar al unui sfârşit de întâmplare.

Simţeam încă de pe atunci, chiar din acel mijloc de decembrie 1983, că zborul poetului nu poate fi impiedicat, nici măcar de stele…

 

Felician POP